”Norvegia.
Era demult... .Regăsesc în fotografiile vechi fragmente de trecut.
Încerc să-mi amintesc măcar o zi din acea viață ,dar s-au șters...mă tot zbengui prin memorie...dar nu...nu mai e nimic.
N-a trecut mult de atunci.
Oare ce gîndeam?
Oare cum arătau diminețile?
Oare cînd s-au dus și zile și luni și ani?
Oare unde-s 13 ani de viața?
Mai sunt frînturi pierdute ...dar nu-mi ajung.....
Văd un drum lung și pe mine stînd în spatele tatei.
Era întuneric.
Era cald.
Era cer senin.
Unde mergeam oare?
O văd pe mama stînd lînga aragaz , scoțînd pîinea caldă, proaspăta ,pufoasă din cuptor.
Miros de pîine caldă!
Îmi amintesc de noaptea din port.
Bărci vopsite în alb și roșu și marea liniștită și peștii foșnind în apa luminată de felinar.Mai știu și de masa plină de bunătăți și de parfumul de magiun ....
Îmi amintesc și de culesul de afine din pădure și de brutarul dolofan care-mi aducea întotdeauna chifle pufoase și -mi cerea să-i țin de urît,și de grădinița din capătul holului unde învățasem ca de fapt oamenii zic "иди сюда" nu pentru că te urăsc....Îmi amintesc și de primul băiat de care mă atașasem.Îl chema Alexandru și-mi împarțeam întotdeauna dulciurile cu dînsul.
Mai știu și prima mea bicicletă asamblată din bucăți de metal,terenul verde de tenis ,unde tata mă învățase să merg pe ea strigînd din spate că mă ține, cînd ,de fapt eram liberă....mergeam singură...creșteam.Și ”călătoriile” în căruțul din magazin, și duzinele de ciocolată a căror gust încă-l mai simt, și muntele de zăpadă din mijlocul străzii,și sania,și mirosul de pește din port,soarele care făcea zăpada să strălucească,școala de rusă unde o însoțisem pe mama de cîteva ori,blocul înalt din care priveam strada.N-am cum să uit de entuziasmul primei mele călătorii pe ”mica mașinuță” pe doua roți.
Cum avea să știu că aia avea să fie și ultima.Cît mă uitasem eu pe geam la bicicleta mea albastră stînd agățată de scara blocului vecin și cu cît dispreț priveam spre băiatul care mi-o luase.
Dar mi-a trecut....
Așa și timpul a trecut...........
Era odată dimineață .
Aveam părul zburlit și ochii înnecați de somn cînd mama a zis că tata pleacă .Ma luat atunci în brațe .Atîta caldura era în îmbrațișarea lui...
....Tata!...s-a dus.... și l-am revăzut apoi peste ani....
Apoi am adunat gențile și am plecat și noi din lumea bună ....Nu știam de ce....Apoi am zburat ...am tot ajuns prin locuri .
Mie nu-mi păsa....era frumos peste tot,și oamenii erau frumoși oriunde....
Și apoi Moldova....
și apoi mizerie...
și apoi fețe indiferente ,nemulțumite ...
.Moldova...”acasa”.......! ”
